Există poeți care fac retrospecție și spun că le e imposibil să nu scrie politic. Alții simt nevoia de a scrie despre istoria propriei minți. Iarăși alții însă simt că asta nu le-ar face cinste și preferă să gândească în tăcere un timp. Ani întregi, dacă trebuie. „Hai, nu vorbi prostii“, își spun aceștia. „A privi compulsiv la tot ce mișcă e tot ce pot face“, spune Andrei. „Dar s-ar putea să mă înșel“, trage el concluzia mai mereu. „Panoul din fața minții este o limită a spațiului pe care o pot explora“ e o idee pe care aș vrea s-o invoc cu regularitate.

– Gabi Eftimie

Ascunzându-ne de noi și întâlnindu-ne în fluiditatea și rupturile poemelor lui Andrei Doboș, absorbim scintilațiile texturilor și absențelor care sunt și ale lui, și ale noastre. Nu sunt lucruri pe care le știm, ci la care – de obicei – rezistăm. În poezia română contemporană nu am văzut pe nimeni altcineva care să aibă curajul să caute un limbaj adecvat pentru toate aceste straturi – și deschiderea să le țină pe toate împreună într-un samadhi poetic.

– Alexandru Cosmescu