Geografia poeziei româneşti şi-a lărgit graniţele, mai cu seamă după ’89, prin contribuţia unor voci distincte din Nordul ţării, care întreţin expresiv nostalgia spaţiului matrice, în termeni blagieni. Dintre ei, s-a desprins, prin energia versului, George Vulturescu, diriguitorul Poesis-ului sătmărean, confiscat de mitologia muntelui. Născut în spaţiul modelator – în Călineşti-Oaş –, Vasile Mic urmează o cale aparte, cultivând poemul de scurtă respiraţie, cu turnură morală şi substrat simbolic. În O replică de argint/Una battuta d’argento, Vasile Mic conturează un univers poetic dominat de armonie, în pofida imaginilor negative receptate din perspectivă planetară într-o serie de poeme: Zgomotul morţii, Teama de pace, Imaginea apocalipsei, Laolaltă, Cruciadă pentru pace, Poemul, rob, În satul sclavilor, S-ar fi putut, Când moare lumea. Dincolo de rumoarea morţii, resimţită intens, precumpănitor este Îndemnul la iubire, cum se intitulează unul dintre poemele care deschid grupajul. Aş spune că iubirea este asociată cu veşnicia care „s-a născut la sat”, cum spunea Blaga. În fond, dragostea devine sentimentul ordonator al reflecţiilor lirice. (Nicolae Oprea)