Pe principiul confesiunii ca denunț de sine (și de lume) se bizuie poezia Lenei Chilari, a cărei bunică adevărată nu e cea evocată cu pietate și candoare, ci Angela Marinescu. De-acolo i se trage confesiunea scrisă cu șmirghel și rulajul de traume expus mai degrabă provocator decât compasional. O scriitură „rea”, neiertătoare și vag masochistă practică și Lena, dar numai pentru a putea ascunde reversul de inocență strivită și de empatie dureroasă. Firește că pe acest fond scrisul nu e „un deliciu”, ci mai curând o traumă el însuși, unghii înfipte în suflet. Când tandrețea vine întotdeauna după violență („ce drăguță ești când ești vânătă și plânsă”) și într-o lume în care „fiecare duce o cocoașă și un viol în spate”), poezia nu poate fi decât denunț. Dar un denunț care ține locul compasiunii, căci nu e Lena fata care să dea cuiva o cană de noviciok la bătrânețe. Al. Cistelecan

Lena Chilari s-a născut în 1995 în satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova. A absolvit Facultatea de Litere din Cluj. A publicat în revistele Steaua, Echinox şi pe platformele literare „O mie de semne”, „Fabrica de poezie”, „Noise Poetry”.